Sambata, 19.03.2011, ora 4 am avut primele contractii. Nu au
fost nici regulate, nici foarte puternice, dar a fost primul semn ca ma
pregateam de nastere. Duminica oricum trebuia sa ajung la spital pentru ca era
de garda doamna doctor. Sambata a venit mama mea din provincie si au venit la
masa de pranz si parintii sotului, sora sotului cu sotul ei si fetita lor. In
timpul mesei am mai avut niste contractii mici, dar ma tot gandeam ca merg a
doua zi dimineata la spital si nu le-am dat prea mare atentie.
I-am condus pe cumnatei si pe nepotica la masina, iar dupa aceea am mers pana
in Cora ca sa rezolve sotul o problema la RDS. Cand ne-am intors acasa am
observat o scurgere rozalie pe care nu o mai vazusem pana atunci. Asa ca, am sunat-o
pe doamna doctor sa imi spuna ce sa fac. Cred ca am nimerit-o la o petrecere
ceva si a fost destul de speriata ca o sa o cheme in seara aia la spital pentru
nastere.
M-a sfatuit sa merg la camera de garda sa vad ce se intampla si sa o sune
medicul de garda ca sa stie cum stam. Zis si facut.
Cand i-am spus mamei mele ca mergem la spital, a fost foarte simpatica,
incepuse ea sa se balbaie in locul meu. Mie parca imi facuse cineva un
tranchilizant ca nu am intrat in panica, cel putin nu la inceput.
La spital, la camera de garda era o doctorita tanara foarte simpatica si care
parea ca stie ce face. Verdictul a fost: col modificat dar nu este inca
travaliu, internare pentru monitorizare. Asta se intampla pe la ora 21.
De cand m-am internat si pana a doua zi dimineata m-am tot rugat sa nu fie
nevoie sa fie chemata doctorita inainte de a intra in garda. De asemenea, toata
noaptea am avut contractii din ce in ce mai semnificative. Dar tot nu erau
regulate, deci nici gand de travaliu.
Doamna doctor a venit a doua zi dimineata pe la ora 9:30. La ora 10 am coborat
la sala de nasteri.
Si din acest punct, a inceput aventura. Intai am “facut nani” dupa cum m-a
sfatuit moasa dupa ce imi facusera o injectie cu Mialgin.
Partea buna la spitalul Filantropia este ca sunt camere individuale pentru
travaliu si nastere. Se numesc sali de travaliu, dar tot acolose desfasoara si
nasterea. Asa ca nu am avut cu cine sa impart suferinta (cred ca a fost mai
bine asa), dar nici nu am speriat pe nimeni cu vaicarelile mele si nici nu m-am
panicat suplimentar din cauza altcuiva.
Nici dupa Mialgin contractiile nu au devenit regulate. Din cand, in cand o
moasa draguta venea si ne mai verifica. Din fluturas si kinder nu m-a scos cu
toate ca la un moment dat i-am dat ceva motive sa ma mustruluiasca.
La 13:50 doamna doctor mi-a rupt membranele, si la putin dupa mi-au pus o
perfuzie, initial cu ser fiziologic dupa care a fost aditivat cu oxitocina. Din
momentul in care mi-au pus si oxitocina a inceput nebunia. Nu mai simteam nici
o pauza intre contractii. Mi se parea ca am o singura contractie, lunga si
foarte dureroasa. Cand i-am spus moasei, a zis sa incerc sa mai suport putin
pana cand ma dilat destul incat sa mi se faca epidurala. Cand mi-a dat o
estimare de 20 de minute, mi s-a parut o vesnicie. Dupa alte cateva minute i-am
spus moasei ca eu simt ca fac treaba mare. Mi-a zis sa stau linistita ca este
normal si sa nu imping. Deja venea sa ma verifice extrem de des. Imi zisese ca
poate mi-ar fi mai bine sa stau pe stanga, nu pe spate, dar observasem ca daca
ma intorc nu se mai aude inima bebelului si am abandonat (aveam pus pe burta un
aparat pentru monitorizarea batailor inimii bebelului). La urmatoarea
verificare i-am spus ca mi se pare ca mai iese si altceva in afara de treaba
mare. S-a amuzat putin de nerabdarea mea, spunandu-mi ca nu aveam cum sa ma
dilat asa de repede. Totusi a verificat dilatatia. Atunci a facut ochii mari si
a strigat-o pe doamna doctor. Se pare ca avusesem dreptate, VENEA COPILUL.
Dintr-odata, a inceput agitatia in jurul meu. Moasa ma ruga sa ma mut in asa
fel incat sa pot apuca manerele de la masa de nasteri. Era vorba de cativa
centimetri, dar mi se parea imposibil sa imi ridic fundul si sa ma trag sprea
marginea mesei. Cu ajutor din partea moasei am reusit. Epidurala ramasese
istorie pentru ca nu mai aveau cum sa mi-o faca asa ca eram pe cont propriu.
La un moment dat am auzit pe cineva intrebandu-ma ce bebe am eu acolo in
burtica. O intrebare extrem de fireasca, dar cum raspunsesem de nenumarate ori
la ea cu acelasi raspuns “Nu stim, nu am vrut sa aflam.”, mi se parea enervant
sa fiu intrebata tocmai atunci. In gaandul meu era ceva de genul “Ia uite
domne, eu stau sa nasc aici si doamna are diverse curiozitati”. Dar brusc am
realizat cat de rautacioasa fusesem si i-am raspuns frumos doamnei la
intrebare. Abia mai tarziu am inteles si rostul intrebarii. Trebuia sa
pegateasca bratarile: alba pentru mine si roz sau bleu pentru bebe. Abia dupa
nastere am realizat ca am vazut bratarile pregatite pe o masuta, dar nu am realizat
ca bratarica roz era pentru fetita mea grabita. Doar eu eram cea care
vroia sa afle ce sex are copilul atunci cand se naste. Si asa afost.
Nasterea in sine, expulzia, nu a durat foarte mult. Cred ca vazusem prea multe
filme in care femeile care nasc tipa cat le tin plamanii. Poti sa faci asta,
lungind groaznic timpul pana la nastere, sau poti face totul “pe muteste„ si
atunci poti sa impingi cu o forta mult mai mare si, evident scapi mai repede.
Eu initial am facut ce vazusem in filme. Norocul meu a fost, din nou, cu moasa
care mi-a explicat foarte calm ca nu este in interesul meu sa procedez asa.
Drept urmare, m-am conformat si am nascut rapid.
Diana Emilia s-a nascut pe 20.03.2011, la ora 15:20. A avut 3000 g, 50 cm, ochi
gri inchis si par des, negru. Stiam din poze si din povestiri ca nou nascutii
sunt urati. Pitica mea mi-a demolat toate teoriile. In momemtul in care mi-a
fost pusa in brate mi s-a parut superba, era superba. Auzeam vag ca mi se
spunea sa o pup si am pupat-o pe nasucul carn. Parca imi era frica sa nu ii fac
ceva, sa nu gresesc cu ceva, ma indragostisem.
La un moment dat imi spusese cineva ca imediat dupa ce iese copilul nu mai
simti nici o durere. Exact asa a fost. Imediat ce am nascut nu am mai avut nici
o durere, iar la cateva ore dupa nastere le uitasem si pe cele de dinainte.
Corpul nostru nu inceteaza sa ma uimeasca, iar creierul… este extraordinar.
Asa a fost la noi nasterea. Superb! Acum ca stiu ceva mai multe despre nastere
abia astept si bebe 2. Daca ar fi sa dau un sfat viitoarelor mamici, acesta ar
fi: nu va temeti de nastere si mai ales ascultati ce va spune moasa, ea are
mult mai multa experienta. Ce-i drept eu am avut parte de o echipa super la
nastere. Ce bine ar fi daca ar fi toate echipele asa.
